Vindecarea copilului lunatic – Matei 17, 14-23
„Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău.”
(Matei 17, 15)
Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi ne pune înainte o scenă care este, în același timp, dureroasă și plină de nădejde.
Un tată vine înaintea Mântuitorului cu fiul său bolnav. Îl aduce pentru că nu mai știe unde să caute ajutor. Încercase și la ucenici, dar aceștia nu au putut să-l vindece.
Și tatăl spune un cuvânt simplu, dar care cuprinde toată durerea lui:
„Doamne, miluiește pe fiul meu!”
Nu cere bogăție.
Nu cere slavă.
Nu cere nimic pentru el.
Cere doar ca Dumnezeu să aibă milă de copilul lui.
1. Durerea unui părinte devine rugăciune
Iubiți credincioși,
Poate că una dintre cele mai puternice rugăciuni este rugăciunea făcută atunci când omul nu mai are soluții.
Când toate ușile se închid, omul începe să bată la ușa lui Dumnezeu.
Așa face acest tată.
El nu vine la Hristos cu o rugăciune complicată. Vine cu inima zdrobită.
„Doamne, miluiește!”
Și cât de mult ar trebui să învățăm și noi această rugăciune!
De multe ori ne rugăm numai când avem probleme. Dar poate că tocmai problemele sunt cele care ne învață să ne rugăm cu adevărat.
Când suntem sănătoși, uităm să-I mulțumim lui Dumnezeu.
Când ne merge bine, uităm să-I cerem ajutorul.
Dar când vine încercarea, când apare boala, când copilul are o problemă, când familia trece printr-o greutate, atunci spunem:
„Doamne, ajută-mă!”
Și Dumnezeu îngăduie uneori încercarea tocmai pentru ca omul să se întoarcă spre El.
2. Credința care nu renunță
Mântuitorul îl vindecă pe copil și apoi explică ucenicilor de ce ei nu au putut face aceasta.
Hristos le spune:
„Pentru puțina voastră credință.”
Apoi adaugă:
„De veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta.”
Ce înseamnă aceasta?
Nu înseamnă că Dumnezeu ne promite că vom primi orice lucru pe care îl cerem.
Înseamnă că o credință adevărată, chiar mică, poate schimba viața omului.
Grăuntele de muștar este foarte mic.
Dar dacă este pus în pământ, crește.
La fel și credința.
Poate că uneori spunem:
„Părinte, eu nu am credință mare.”
Nu trebuie să avem de la început o credință mare.
Trebuie doar să avem o credință vie.
Să nu renunțăm la Dumnezeu atunci când vine necazul.
Să nu spunem:
„M-am rugat și Dumnezeu nu m-a ascultat.”
Poate Dumnezeu nu ne-a dat ceea ce am cerut pentru că știe că ne-ar fi făcut rău.
Poate răspunsul Lui este „mai așteaptă”.
Poate răspunsul este „nu”.
Dar niciodată răspunsul lui Dumnezeu nu este lipsit de iubire.
3. Rugăciunea și postul
În final, Mântuitorul spune un lucru foarte important:
„Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post.”
Iată cele două arme pe care Biserica ni le pune în mână:
rugăciunea și postul.
Postul nu este doar să nu mâncăm anumite alimente.
Postul adevărat înseamnă să ne înfrânăm și sufletul.
Să postim de la mânie.
Să postim de la vorbe rele.
Să postim de la judecarea aproapelui.
Să postim de la ceartă.
Să postim de la răutate.
Pentru că putem să nu mâncăm carne și, în același timp, să „mâncăm” sufletul aproapelui prin cuvintele noastre.
Putem să ținem post de la mâncare, dar să nu ținem post de la bârfă.
Putem să venim la biserică, dar să plecăm de aici cu aceeași inimă plină de supărare.
De aceea, postul adevărat trebuie să ajungă la inimă.
4. Cea mai mare boală a omului
Iubiți credincioși,
Evanghelia aceasta nu vorbește numai despre un copil chinuit.
Ea vorbește și despre noi.
Pentru că și omul de astăzi poate fi chinuit de multe lucruri.
Unii sunt stăpâniți de patima banului.
Alții de mânie.
Alții de alcool, de jocuri de noroc, de invidie, de desfrânare, de ură sau de dorința de a-i controla pe ceilalți.
Și omul poate ajunge rob al unei patimi fără să-și mai dea seama.
De aceea avem nevoie de Hristos.
Pentru că există boli pe care medicul le poate trata, dar există și răni ale sufletului pe care numai Dumnezeu le poate vindeca.
Și pentru aceste răni trebuie să venim înaintea lui Hristos cu aceeași rugăciune:
„Doamne, miluiește!”
Nu „Doamne, pedepseste-l pe celălalt”.
Nu „Doamne, fă să-mi fie mie bine cu orice preț”.
Ci:
„Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
5. Să nu ne pierdem copiii
Mai este un lucru foarte important în Evanghelia de astăzi.
Tatăl vine cu fiul său la Hristos.
Aceasta este și o mare responsabilitate pentru părinții de astăzi.
Să-și aducă fiii și fiicele la Hristos.
Nu este suficient să le dăm haine bune, școală bună, telefoane, bani și o casă.
Copilul are nevoie și de Dumnezeu.
Un copil poate avea de toate și să fie gol sufletește.
De aceea, părinții trebuie să-i învețe pe copii să se roage.
Să-i aducă la biserică.
Să-i învețe să respecte duminica.
Să-i învețe să spună „Doamne, ajută!”, „Mulțumesc lui Dumnezeu!”, „Iartă-mă!”
Pentru că educația adevărată nu înseamnă numai să-l înveți pe copil cum să reușească în lume.
Înseamnă să-l înveți și cum să nu-și piardă sufletul.
Încheiere
Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi ne lasă câteva cuvinte pe care ar trebui să le purtăm mereu în inimă:
„Doamne, miluiește!”
Când suntem bolnavi – Doamne, miluiește!
Când suntem în necaz – Doamne, miluiește!
Când avem probleme în familie – Doamne, miluiește!
Când copilul nostru este în primejdie – Doamne, miluiește!
Când nu mai vedem nicio ieșire – Doamne, miluiește!
Și când păcătuim și cădem, să nu fugim de Dumnezeu.
Să ne ridicăm și să venim înaintea Lui.
Pentru că Dumnezeu nu așteaptă să fim fără păcat ca să ne primească.
El ne primește ca să ne vindece de păcat.
Să cerem, așadar, credință cât grăuntele de muștar, dar credință vie.
Să ne rugăm.
Să postim.
Să ne spovedim.
Să ne împărtășim cu vrednicie.
Și mai ales să nu deznădăjduim niciodată.
Pentru că, atunci când omul spune din adâncul inimii:
„Doamne, miluiește-mă!”
Hristos nu rămâne nepăsător.
Dumnezeu să ne întărească în credință, să ne păzească familiile, să ne lumineze copiii și să ne dăruiască tuturor sănătate, pace și mântuire.
Amin.
