Predică la Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul
„Mare este înaintea Domnului”
(Luca 1, 1-25; 57-68; 76; 80)
Iubiți credincioși,
Astăzi Biserica noastră prăznuiește cu multă bucurie Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, unul dintre cele mai mari praznice închinate acestui sfânt atât de iubit. Este o sărbătoare deosebită, pentru că Biserica prăznuiește nașterea doar a trei persoane: Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul. Numai acest lucru ne arată cât de mare este locul Sfântului Ioan în planul lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Botezătorul nu este un om oarecare în istoria mântuirii. El este Înaintemergătorul Domnului, cel care a pregătit venirea lui Hristos, cel care a strigat în pustie chemând oamenii la pocăință, cel care L-a botezat pe Domnul în apele Iordanului și cel despre care Însuși Mântuitorul a spus:
„Nu s-a ridicat între cei născuți din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11, 11).
Așadar, să vedem ce învățăm din această mare sărbătoare.
1. Nașterea Sfântului Ioan este o minune și o lucrare a lui Dumnezeu
Sfântul Ioan s-a născut din părinți înaintați în vârstă: dreptul Zaharia și dreapta Elisabeta. Evanghelia ne spune că amândoi erau oameni drepți înaintea lui Dumnezeu, dar aveau o mare durere: nu aveau copii. Iar pe lângă această durere, trecuseră și anii tinereții, încât, omenește vorbind, nu mai era nicio speranță.
Și totuși, acolo unde omul spune „nu se mai poate”, Dumnezeu spune „se poate”.
În timp ce Zaharia slujea la templu, i s-a arătat Arhanghelul Gavriil și i-a vestit că rugăciunea lui a fost ascultată și că Elisabeta va naște un fiu, iar numele lui va fi Ioan. Și îngerul îi spune ceva extraordinar despre acest copil:
- va fi mare înaintea Domnului,
- se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale,
- pe mulți îi va întoarce la Dumnezeu,
- va merge înaintea lui Mesia.
Aici este prima mare lecție pentru noi: Dumnezeu lucrează și atunci când noi nu mai vedem nicio ieșire.
De multe ori și în viața noastră apar situații în care spunem:
- nu mai este nicio soluție,
- nu se mai poate face nimic,
- e prea târziu,
- nu mai am nicio speranță.
Dar sărbătoarea de astăzi ne spune limpede: pentru Dumnezeu nu există „prea târziu”. El poate aduce lumină acolo unde este întuneric, bucurie acolo unde este plâns, viață acolo unde pare uscăciune sufletească.
Nașterea Sfântului Ioan ne învață să nu deznădăjduim. Chiar dacă rugăciunea pare neascultată, chiar dacă timpul trece, chiar dacă încercarea este grea, Dumnezeu nu uită. El lucrează la vremea potrivită, în felul potrivit, pentru mântuirea noastră.
2. Zaharia și Elisabeta – chipul familiei credincioase care rabdă și se roagă
Evanghelia nu spune doar că Zaharia și Elisabeta au primit un copil, ci subliniază ceva foarte important: erau drepți înaintea lui Dumnezeu. Adică erau oameni credincioși, curați, statornici, ascultători de poruncile Domnului.
Aici este un cuvânt foarte actual pentru familiile de astăzi. Trăim într-o lume grăbită, tulburată, în care mulți își pierd răbdarea, își pierd pacea, își pierd credința. Oamenii vor totul repede, imediat, pe loc. Dar Dumnezeu lucrează adesea în timp, în răbdare, în smerenie, în încercare.
Zaharia și Elisabeta nu s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Nu au spus: „Doamne, de ce nouă?” Nu și-au pierdut credința. Au rămas oameni ai rugăciunii, oameni ai templului, oameni ai ascultării.
Ce învățăm de aici?
În familie trebuie păstrate trei lucruri:
a) Rugăciunea
O casă fără rugăciune devine repede o casă fără pace.
Unde nu se mai spune „Doamne ajută”, unde nu se mai face semnul crucii, unde nu se mai aprinde candela, unde nu se mai citesc măcar câteva rugăciuni, încet-încet se răcește și sufletul.
b) Răbdarea
Nu toate se rezolvă într-o zi. Nici în căsnicie, nici în creșterea copiilor, nici în necazuri. Familia care rezistă este familia care știe să rabde, să se roage și să nu se despartă de Dumnezeu.
c) Credința
Poți pierde multe în viață și să te ridici din nou. Dar dacă îți pierzi credința, te clatini din temelie. Zaharia și Elisabeta au rămas aproape de Dumnezeu și de aceea casa lor a devenit loc de minune.
3. Necredința lui Zaharia și pedeapsa tăcerii
Când îngerul i-a vestit lui Zaharia că va avea fiu, el s-a îndoit. Nu pentru că nu L-ar fi iubit pe Dumnezeu, ci pentru că a judecat vestea doar cu mintea omenească: „Cum va fi aceasta? Eu sunt bătrân și femeia mea înaintată în zilele ei”.
Pentru această îndoială, Zaharia a rămas mut până la nașterea copilului.
De ce a îngăduit Dumnezeu această tăcere?
Pentru că uneori omul vorbește prea mult și crede prea puțin. Dumnezeu îl oprește uneori din cuvinte, ca să-l învețe adâncimea credinței.
Este o lecție și pentru noi. De multe ori:
- ne rugăm, dar nu credem cu adevărat;
- cerem ajutorul lui Dumnezeu, dar în suflet spunem: „nu cred că se mai poate”;
- venim la biserică, dar mintea noastră stă mai mult la calcule omenești decât la puterea lui Dumnezeu.
Tăcerea lui Zaharia devine o școală a credinței. În lunile acelea de tăcere, el a învățat mai mult decât în mulți ani de vorbire. A învățat să asculte, să cugete, să se smerească, să aștepte împlinirea cuvântului lui Dumnezeu.
Și noi avem nevoie uneori de această „tăcere”:
- să vorbim mai puțin și să ne rugăm mai mult,
- să comentăm mai puțin și să ascultăm mai mult,
- să ne plângem mai puțin și să avem mai multă încredere în Dumnezeu.
4. Numele „Ioan” înseamnă „Dumnezeu S-a milostivit”
La nașterea copilului, toți voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia. Dar Elisabeta spune hotărât: „Nu, ci se va chema Ioan.” Iar Zaharia confirmă scriind pe tăbliță: „Ioan este numele lui.”
În clipa aceea i s-a deschis gura și a început să binecuvinteze pe Dumnezeu.
Numele acesta nu este întâmplător. Ioan înseamnă „Dumnezeu S-a milostivit” sau „darul lui Dumnezeu”.
Ce frumos! Copilul acesta poartă chiar în nume mărturia milei dumnezeiești. Nașterea lui spune lumii întregi că Dumnezeu nu uită, nu părăsește și nu rămâne nepăsător la durerea omului.
Și în viața noastră sunt multe „daruri ale lui Dumnezeu” pe care nu le mai vedem, pentru că ne-am obișnuit cu ele:
- sănătatea pe care încă o avem,
- copiii,
- familia,
- pâinea de pe masă,
- casa,
- o zi în plus de viață,
- puterea de a ne ridica dimineața,
- oamenii buni pe care ni-i trimite Dumnezeu,
- faptul că încă putem veni la biserică, încă ne putem spovedi, încă ne putem împărtăși, încă ne putem pocăi.
Toate acestea sunt semne ale milei lui Dumnezeu.
5. Sfântul Ioan Botezătorul – omul trimis să pregătească inimile pentru Hristos
Sfântul Ioan nu trăiește pentru sine. El nu se pune pe sine în centru. El nu caută slava lumii, nu caută bogăție, nu caută confort. Întreaga lui viață are o singură misiune: să-L arate lumii pe Hristos.
De aceea el va spune mai târziu:
„Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.”
Și tot el va spune:
„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.”
Aici este miezul sărbătorii de astăzi: Ioan se naște ca să pregătească drumul Domnului în sufletele oamenilor.
Dar dacă atunci a pregătit drumul pentru venirea lui Hristos în lume, astăzi Sfântul Ioan vrea să pregătească drumul lui Hristos în inima noastră.
Și cum se pregătește inima pentru Hristos?
a) Prin pocăință
Nu există apropiere reală de Dumnezeu fără pocăință. Nu poți spune că Îl iubești pe Hristos dacă trăiești liniștit în păcat și nu vrei să te schimbi.
b) Prin spovedanie curată
Sfântul Ioan chema oamenii să-și mărturisească păcatele. Și noi avem nevoie să scoatem răul din suflet, să nu-l ascundem, să nu-l justificăm, să nu-l împachetăm frumos.
c) Prin îndreptarea vieții
Pocăința nu înseamnă doar să spui „îmi pare rău”, ci să începi să schimbi ceva concret:
- să lași ura,
- să lași beția,
- să lași minciuna,
- să lași desfrânarea,
- să lași vorbirea de rău,
- să lași răzbunarea,
- să lași nepăsarea față de rugăciune și de biserică.
Ioan nu predică o religie de formă, ci o schimbare reală a vieții.
6. Ce lipsește omului de astăzi? Glasul care strigă în pustie
Trăim într-o lume în care se vorbește mult, dar se spune puțin. Avem știri, telefoane, internet, zgomot, grabă, păreri, certuri, imagini, dar omul rămâne tot mai gol pe dinăuntru.
De ce? Pentru că s-a înmulțit zgomotul lumii și s-a împuținat glasul conștiinței.
Sfântul Ioan Botezătorul este glasul care strigă în pustie. Dar „pustia” nu este doar deșertul de altădată; pustie poate fi și inima omului de azi:
- când nu se mai roagă,
- când nu mai plânge pentru păcate,
- când nu mai simte prezența lui Dumnezeu,
- când trăiește doar pentru trup, bani, confort și imagine.
În această pustie a inimii, glasul Sfântului Ioan răsună și astăzi:
„Pregătiți calea Domnului!”
Adică:
- scoateți pietrele răutății din suflet,
- neteziți cărările mândriei,
- astupați gropile păcatului,
- curățiți spinii patimilor,
- faceți loc lui Hristos.
Ce folos că facem curat în casă, dacă în suflet lăsăm dezordine?
Ce folos că ne îngrijim de haine, de curte, de mașină, de gospodărie, dacă sufletul rămâne neîngrijit?
Ce folos că omul apare frumos înaintea lumii, dacă înaintea lui Dumnezeu rămâne nepregătit?
7. Sfântul Ioan – model de smerenie
Un alt lucru extraordinar la Sfântul Ioan este smerenia lui. Deși era atât de mare, atât de cinstit de popor, el nu și-a atribuit nimic. Nu s-a pus în locul lui Hristos, nu a furat slava lui Dumnezeu.
El spune:
- „Eu nu sunt Hristosul.”
- „Cel ce vine după mine este mai mare decât mine.”
- „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez.”
Ce cuvinte puternice!
Într-o lume în care fiecare vrea să fie văzut, lăudat, aplaudat, ridicat, Sfântul Ioan ne învață să ne micșorăm pe noi înșine ca să crească Hristos în noi.
Noi, de multe ori, vrem:
- să avem ultimul cuvânt,
- să ni se facă dreptate imediat,
- să fim apreciați,
- să fim puși în față,
- să ni se recunoască meritele.
Dar omul duhovnicesc nu trăiește din slava lumii, ci din binecuvântarea lui Dumnezeu.
Smerenia nu înseamnă slăbiciune. Smerenia înseamnă adevăr. Înseamnă să știi că fără Dumnezeu nu poți face nimic și că tot binele din viața ta este darul Lui.
8. Ce ne spune concret această sărbătoare?
Dacă ar fi să plecăm astăzi acasă cu câteva învățături clare din viața Sfântului Ioan Botezătorul, acestea ar fi:
1. Să nu deznădăjduim niciodată
Dumnezeu poate lucra și acolo unde omul nu mai vede nicio ieșire.
2. Să ne păstrăm casa în rugăciune
Așa cum casa lui Zaharia și a Elisabetei a fost casă de credință, așa trebuie să fie și casele noastre.
3. Să ne pocăim cu adevărat
Nu doar cu vorba, ci cu schimbare de viață.
4. Să ne spovedim și să ne curățim sufletul
Pentru că Sfântul Ioan pregătește drumul lui Hristos în inimile curate.
5. Să iubim smerenia
Să nu trăim pentru laudă, ci pentru binecuvântarea lui Dumnezeu.
6. Să-L mărturisim pe Hristos
Așa cum Ioan L-a arătat lumii pe Mântuitorul, și noi trebuie să-L arătăm prin viața noastră, prin cuvântul nostru, prin faptele noastre.
Încheiere
Iubiți credincioși,
Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul este o sărbătoare a minunii, a milei lui Dumnezeu, a credinței statornice, a pocăinței și a pregătirii sufletului pentru Hristos.
Sfântul Ioan nu ne cere doar să-l admirăm, ci să-i urmăm chemarea. El strigă și astăzi către fiecare dintre noi:
- întoarce-te la Dumnezeu,
- curățește-ți viața,
- lasă păcatul,
- împacă-te cu aproapele,
- spovedește-te,
- roagă-te,
- fă loc lui Hristos în inima ta.
Să-l rugăm pe Sfântul Ioan Botezătorul să mijlocească pentru noi înaintea lui Dumnezeu, să ne dea curajul pocăinței, puterea schimbării vieții și bucuria de a-L mărturisi pe Hristos cu demnitate și cu dragoste.
Amin.
