Potolirea furtunii și pomenirea Sfinților Părinți de la primele șase Sinoade Ecumenice
„Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți!” (Matei 14, 27)
Iubiți credincioși,
Duminica aceasta ne pune înainte două evenimente care, la prima vedere, par fără legătură: Evanghelia umblării pe mare și pomenirea Sfinților Părinți de la primele șase Sinoade Ecumenice. Dacă privim însă mai adânc, descoperim că amândouă vorbesc despre aceeași luptă: lupta dintre adevăr și rătăcire, dintre credință și frică, dintre pace și furtună.
Mai mult decât atât, aceste două teme își găsesc împlinirea în una dintre cele mai scurte și mai puternice rugăciuni ale Bisericii: Rugăciunea lui Iisus.
Astăzi vom privi la trei furtuni:
- furtuna de pe mare;
- furtuna din Biserică;
- furtuna din inima omului.
Și vom vedea că pentru toate există un singur răspuns: Hristos.
I. Furtuna de pe mare – încercările vieții
După înmulțirea pâinilor, Domnul îi trimite pe Apostoli singuri pe mare.
Pare ciudat.
Dacă știa că va veni furtuna, de ce i-a trimis?
Pentru că există lecții care nu se învață în liniște.
Credința se verifică în furtună.
Corabia este chipul Bisericii.
Marea este lumea.
Valurile sunt necazurile vieții.
Fiecare dintre noi are furtuna lui.
Unul se luptă cu boala.
Altul cu lipsurile.
Altul cu necazurile din familie.
Altul cu singurătatea.
Altul cu propriile păcate.
Și uneori ni se pare că Dumnezeu întârzie.
Dar Evanghelia spune că Domnul vine în ceasul al patrulea din noapte, tocmai atunci când puterile omenești sunt aproape sfârșite.
Și spune:
„Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți!”
Acesta este primul adevăr.
Hristos nu promite că nu vor exista furtuni.
El promite că va fi împreună cu noi în mijlocul lor.
II. Furtuna din Biserică – ereziile și Sfinții Părinți
Există însă furtuni și mai primejdioase decât cele de pe mare.
Sunt furtunile care lovesc credința.
Primele secole au fost pline de asemenea valuri.
Unii spuneau că Hristos nu este Dumnezeu adevărat.
Alții că nu este om adevărat.
Alții negau dumnezeirea Duhului Sfânt.
Alții refuzau să o numească pe Maica Domnului Născătoare de Dumnezeu.
Dacă aceste învățături ar fi biruit, lumea L-ar fi pierdut pe adevăratul Hristos.
Atunci Dumnezeu a ridicat oameni sfinți.
La cele șase Sinoade Ecumenice, Părinții nu au făcut filozofie.
Ei au salvat comoara credinței.
Ei au păzit corabia Bisericii de furtuna ereziilor.
La Niceea au mărturisit că Fiul este Dumnezeu adevărat.
La Constantinopol au mărturisit dumnezeirea Sfântului Duh.
La Efes au apărat cinstirea Maicii Domnului ca Născătoare de Dumnezeu.
La Calcedon au mărturisit că Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat.
Al cincilea și al șaselea Sinod au întărit această învățătură și au arătat că în Hristos sunt două voințe și două lucrări, fără amestecare și fără despărțire.
Fraților,
Astăzi nu mai discutăm poate despre Arie sau Nestorie.
Dar au apărut alte erezii.
Relativismul.
Individualismul religios.
Credința fără Biserică.
Religia fără pocăință.
Adevărul după gustul fiecăruia.
Și acestea sunt furtuni.
Poate chiar mai periculoase.
III. Furtuna din inimă și Rugăciunea lui Iisus
Există însă o furtună pe care fiecare o cunoaște foarte bine.
Furtuna din suflet.
Grijile.
Frica.
Mânia.
Deznădejdea.
Gândurile care nu ne lasă să dormim.
Observați ce face Petru când începe să se scufunde.
Nu ține o predică.
Nu spune o rugăciune lungă.
Strigă simplu:
„Doamne, scapă-mă!”
Din acest strigăt s-a născut, peste veacuri, Rugăciunea lui Iisus:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
Această rugăciune este o sinteză a întregii credințe ortodoxe.
Când spunem:
„Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”
mărturisim exact ceea ce au apărat cele șase Sinoade Ecumenice.
Când spunem:
„Miluiește-mă pe mine, păcătosul”
ne smerim asemenea lui Petru care cere ajutor.
Nu întâmplător marii părinți ai Bisericii au iubit această rugăciune.
Ea adună mintea risipită.
Coboară mintea în inimă.
Alungă frica.
Naște pace.
Nu schimbă întotdeauna furtuna din afară.
Dar schimbă omul dinăuntru.
Sfântul Ioan Scărarul spune:
„Lovește-i pe vrăjmași cu numele lui Iisus, că nu este armă mai puternică nici în cer, nici pe pământ.”
Iar Sfântul Grigorie Palama spune că prin chemarea Numelui Domnului omul se împărtășește de harul lui Dumnezeu.
Concluzie
Fraților,
Astăzi Biserica ne pune înainte trei mari învățături.
Prima:
Când vine furtuna vieții, să nu-L pierdem pe Hristos din vedere.
A doua:
Când lumea schimbă adevărul, să rămânem în credința Sfinților Părinți și a Bisericii.
A treia:
Când inima se umple de tulburare, să chemăm neîncetat Numele lui Iisus.
Atunci se întâmplă minunea.
Hristos urcă în corabie.
Furtuna se liniștește.
Mintea rămâne în adevăr.
Iar inima dobândește pace.
De aceea, să plecăm astăzi acasă cu trei hotărâri:
- să nu părăsim corabia Bisericii;
- să păstrăm credința mărturisită de Sfinții Părinți ai celor șase Sinoade Ecumenice;
- și să avem neîncetat pe buze și în inimă Rugăciunea lui Iisus:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
Dacă vom face aceasta, nici furtunile vieții, nici furtunile rătăcirii și nici furtunile inimii nu ne vor despărți de Hristos, Care este „ieri și astăzi și în veci Același” (Evrei 13, 8).
Amin.
