„Doamne, nu mă lăsa să mă pierd!”
Evanghelia: Luca 8, 26-39 – Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor
1. Introducere – Câte suflete suferă în tăcere!
Iubiți credincioși,
Sunt suferințe pe care le vede lumea și suferințe pe care nu le vede nimeni. Sunt oameni care plâng în fața tuturor și oameni care plâng numai când rămân singuri. Sunt oameni care cer ajutor și oameni care au suferit atât de mult, încât nu mai știu nici să-l ceară.
Uneori, omul zâmbește în fața lumii, dar în sufletul lui este furtună. Își vede de gospodărie, își crește copiii, muncește, merge la biserică, vorbește cu vecinii, dar poartă în inimă o durere despre care nu știe nimeni.
Și tocmai despre un astfel de om ne vorbește Evanghelia de astăzi. Despre un om care ajunsese atât de chinuit, încât nu mai putea trăi între oameni. Locuia printre morminte, era lipsit de liniște și nimeni nu mai reușea să-l ajute.
Dar, fraților, în timp ce oamenii nu mai vedeau nicio ieșire, Hristos a văzut în acel om un suflet care putea fi salvat.
Aceasta este marea noastră nădejde: că atunci când noi nu mai găsim nicio ușă deschisă, Dumnezeu poate găsi o cale către inima noastră.
2. Hristos nu se teme să intre în locul durerii noastre
Mântuitorul merge în ținutul Gherghesenilor și Se întâlnește cu omul acesta nenorocit.
Gândiți-vă, iubiți credincioși, ce însemna viața lui! Nu mai avea o casă în care să se simtă acasă. Nu mai avea liniște. Nu mai avea o viață normală. Oamenii se temeau de el și îl țineau la distanță.
Poate că, de multe ori, nici el nu se mai recunoștea pe sine.
Și totuși, Iisus Se apropie de el!
Domnul nu spune: „Omul acesta nu mai are nicio speranță”. Nu spune: „Să stea departe de Mine, căci este prea multă suferință în viața lui”. Dimpotrivă, Se apropie și îl eliberează.
Aici trebuie să ne oprim puțin și să ne întrebăm: câți oameni am îndepărtat noi, atunci când aveau mai mare nevoie de apropierea noastră?
Câteodată, un om greșește și noi îl osândim pentru tot restul vieții. Un om cade și noi nu-i mai dăm nicio șansă să se ridice. Un om trece printr-o perioadă grea și, în loc să-l ajutăm, îl judecăm.
Dar Dumnezeu nu privește omul așa cum îl privim noi.
Noi vedem căderea, Dumnezeu vede și posibilitatea ridicării. Noi vedem rana, Dumnezeu vede și vindecarea. Noi vedem trecutul omului, Dumnezeu îi cheamă și viitorul la lumină.
Poate că și noi avem în familie un om cu care nu ne mai înțelegem. Poate avem un copil care s-a îndepărtat de Biserică, un frate cu care nu ne mai vorbim, un vecin cu care suntem certați.
Să nu ne grăbim să tragem concluzia că totul s-a terminat!
Câtă vreme mai putem rosti o rugăciune, câtă vreme mai putem întinde o mână și câtă vreme Dumnezeu ne mai dă zile, să nu închidem ușa împăcării.
3. Mormintele în care ajunge să trăiască sufletul
Evanghelia spune că omul acesta își găsise locuința prin morminte.
Ce imagine dureroasă! Un om viu, dar care trăia printre morți. Un om care respira, dar nu mai avea pace. Un om care exista, dar nu se mai putea bucura de viață.
Și, iubiți credincioși, fără să asemănăm suferințele oamenilor între ele, trebuie să recunoaștem că există și astăzi suflete care trăiesc în propriile lor morminte.
Unii trăiesc în mormântul unei supărări vechi. Au trecut zece, douăzeci de ani și tot nu pot ierta. Își amintesc o vorbă, o nedreptate, o jignire și parcă retrăiesc în fiecare zi aceeași durere.
Alții trăiesc în mormântul singurătății. Au copii, au rude, au vecini, dar simt că nu mai are nimeni timp pentru ei. Așteaptă un telefon, o vizită, o întrebare simplă: „Ce mai faci? Ești bine?”
Alții sunt prizonierii unor patimi care le răpesc liniștea, sănătatea, familia și bucuria.
Iar alții poartă o durere pe care n-au spus-o nimănui. Poate au pierdut pe cineva drag. Poate au fost dezamăgiți. Poate au muncit o viață întreagă pentru familie și acum se simt uitați.
Și atunci, întrebarea nu este doar: „Ce se întâmplă cu lumea aceasta?”, ci și: „Doamne, ce se întâmplă cu sufletul meu?”
Nu cumva am lăsat supărarea să ne fure bucuria? Nu cumva am adunat atâta amărăciune, încât nu mai știm să ne bucurăm de binele pe care îl avem? Nu cumva suntem atât de preocupați să judecăm viața altora, încât am uitat să ne îngrijim propriul suflet?
Hristos vine astăzi să ne spună că nu trebuie să rămânem în aceste morminte sufletești. Există iertare. Există întoarcere. Există vindecare. Există un început nou.
Nu întotdeauna putem schimba trecutul, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, putem schimba felul în care trăim de acum înainte.
4. Când toți te părăsesc, Dumnezeu nu te părăsește
Să ne imaginăm clipa în care omul vindecat se află înaintea Mântuitorului.
Până atunci, oamenii îl văzuseră ca pe un om de care trebuiau să se ferească. Îl văzuseră ca pe o primejdie, ca pe o povară, ca pe cineva pe care nu-l mai puteau ajuta.
Dar Hristos vede în el un om care trebuie eliberat.
Cât de mult avem nevoie de acest adevăr!
Poate că cineva a venit astăzi la biserică apăsat de necaz. Poate a plecat de acasă cu inima grea. Poate are o problemă pe care nu știe cum s-o rezolve. Poate se roagă de multă vreme pentru un copil, pentru sănătate, pentru pace în familie și încă nu vede răspunsul pe care îl așteaptă.
Să nu creadă că Dumnezeu l-a uitat!
Uneori, ajungem să ne rugăm și să spunem: „Doamne, până când? Cât mai pot duce? De ce nu se schimbă nimic?”
Și Dumnezeu nu Se supără pentru lacrimile noastre. El cunoaște slăbiciunea omenească. Știe cât putem duce și cât de greu este să aștepți atunci când sufletul te doare.
Dar trebuie să învățăm să nu confundăm tăcerea cu părăsirea și încercarea cu lipsa iubirii lui Dumnezeu.
Nu știm întotdeauna de ce îngăduie Dumnezeu anumite suferințe. Nu avem răspuns la toate întrebările vieții. Dar știm că Hristos S-a apropiat de cei bolnavi, de cei îndurerați, de cei disprețuiți și de cei pe care societatea îi socotea pierduți.
Și astăzi Se apropie de fiecare om care Îl caută cu inimă smerită.
De aceea, când nu mai avem cuvinte, să ne rugăm simplu:
„Doamne, nu știu cum să ies din necazul meu, dar Tu știi. Nu mai am putere, dar Tu poți să mă întărești. Nu văd drumul înainte, dar Tu nu mă lăsa să merg singur!”
Uneori, aceasta este cea mai sinceră rugăciune pe care o poate rosti un suflet.
5. Oamenii au văzut un om vindecat, dar au preferat să piardă o mare binecuvântare
După ce demonizatul este vindecat, oamenii îl găsesc șezând la picioarele lui Iisus, îmbrăcat și întreg la minte.
Ce schimbare!
Cel care fusese neliniștit găsise pacea. Cel care trăise departe de oameni putea din nou să se întoarcă la ei.
Și totuși, Evanghelia ne spune un lucru trist: oamenii din ținutul acela I-au cerut lui Iisus să plece de la ei.
Cu alte cuvinte, în fața lor se petrecuse o minune, un om fusese eliberat, dar ei nu au știut să se bucure deplin de lucrarea lui Dumnezeu.
Și aici se află o lecție pentru noi.
Uneori, ne dorim ca Dumnezeu să ne ajute, dar nu vrem să ne schimbe viața. Vrem pace, dar nu vrem să renunțăm la ură. Vrem binecuvântare, dar nu vrem să ne îndreptăm greșelile. Vrem ca Dumnezeu să fie aproape de noi, dar numai atât cât să nu ne tulbure obiceiurile.
Ne rugăm să fie bine în familie, dar nu vrem să fim noi cei care cerem iertare. Ne rugăm pentru sănătate, dar uităm să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare zi. Ne rugăm să ne ajute copiii, dar uneori uităm să-i ascultăm și să-i înțelegem.
Credința nu înseamnă să-I cerem lui Dumnezeu să facă totul după voia noastră. Credința înseamnă și să-I spunem: „Doamne, arată-mi ce trebuie să schimb eu!”
Poate că cea mai mare minune de care avem nevoie nu este să se schimbe toți cei din jurul nostru, ci să înceapă Dumnezeu să ne schimbe inima.
Să ne facă mai răbdători, mai iertători, mai milostivi și mai atenți la suferința aproapelui.
6. „Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu!”
După vindecare, omul Îl roagă pe Iisus să-l lase să rămână cu El. Dar Domnul îi spune să se întoarcă acasă și să mărturisească binele primit de la Dumnezeu.
Ce frumoasă este această poruncă!
Hristos îl trimite acasă, acolo unde oamenii îl cunoscuseră în suferința lui. Acolo unde poate că unii se temeau de el, iar alții îl socoteau pierdut.
Acum se întoarce alt om.
Și aici este, fraților, una dintre cele mai grele și mai frumoase lucrări ale credinței: să ducem lumina lui Hristos chiar în casa noastră.
Este ușor să vorbim frumos în fața oamenilor. Dar cum vorbim cu cei de acasă? Câtă răbdare avem cu soțul sau cu soția? Câtă blândețe avem față de copii? Ne mai amintim să le spunem celor dragi că îi iubim? Știm să ne cerem iertare atunci când am greșit?
Uneori, în afara casei suntem politicoși, iar acasă devenim aspri. În fața lumii avem răbdare, dar cu cei apropiați ne pierdem repede cumpătul.
De aceea, Hristos ne cheamă să începem de acasă.
Dacă Dumnezeu ne-a mângâiat, să mângâiem și noi. Dacă Dumnezeu ne-a iertat, să învățăm să iertăm. Dacă Dumnezeu a avut răbdare cu noi, să avem și noi răbdare cu cei care ne greșesc.
Poate că nu putem face lucruri mari. Poate nu avem bani mulți, nici putere, nici posibilitatea de a schimba lumea.
Dar putem face un lucru care valorează enorm: să nu mai adăugăm durere acolo unde este deja suferință.
Putem să telefonăm unui om singur. Putem să vizităm un bolnav. Putem să ne împăcăm cu un frate. Putem să ascultăm un copil fără să-l certăm imediat. Putem să spunem o vorbă bună unui om care simte că nu mai valorează nimic.
Și atunci, fără să ne dăm seama, devenim și noi mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu.
Încheiere – Să plecăm de la biserică puțin mai aproape de Dumnezeu
Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi nu ne vorbește numai despre un om chinuit dintr-un ținut îndepărtat. Ne vorbește despre puterea lui Hristos de a ridica omul din suferință și despre responsabilitatea noastră de a nu ne pierde nădejdea.
Poate că fiecare dintre noi poartă în suflet o poveste pe care nu o cunoaște nimeni. Poate avem o rugăciune pe care o repetăm de ani de zile. Poate avem o lacrimă pe care am ascuns-o de toți. Poate avem o persoană pe care încă nu am reușit să o iertăm.
Să le aducem pe toate înaintea lui Dumnezeu!
Să nu ne fie rușine să-I spunem că suntem slabi. Să nu ne fie rușine să-I cerem ajutor. Să nu ne fie rușine să ne întoarcem la El chiar dacă am căzut de multe ori.
Dumnezeu nu ne cere să venim înaintea Lui prefăcându-ne că suntem fără greșeală. Ne cheamă să venim cu inima sinceră, cu dorința de a ne îndrepta și cu nădejdea că mila Lui este mai mare decât slăbiciunile noastre.
Și să nu uităm niciodată: dacă întâlnim un om căzut, să nu ne grăbim să-l osândim. Poate are nevoie tocmai de mâna pe care noi refuzăm să i-o întindem.
Să plecăm astăzi din biserică hotărâți să rupem un lanț: să iertăm o jignire, să îndreptăm o greșeală, să mângâiem un suflet, să ne rugăm mai mult și să ne apropiem de Dumnezeu cu mai multă sinceritate.
Iar atunci când viața ne va fi grea, să nu uităm că putem striga către Hristos din adâncul inimii noastre:
„Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să mă pierd în supărare, în păcat și în deznădejde! Când nu mai am putere, fii Tu puterea mea! Când nu mai văd lumina, fii Tu lumina mea! Când nu mai știu încotro să merg, ține-mă de mână și călăuzește-mi pașii! Vindecă-mi sufletul, adu pace în casa mea și învață-mă să iubesc așa cum Tu m-ai iubit pe mine!”
Amin.
