Predică
(Ioan 4, 5-42)
„Dă-Mi să beau!”
Iubiți credincioși,
Duminica aceasta ne pune înainte una dintre cele mai frumoase și mai adânci întâlniri din Sfânta Evanghelie: întâlnirea dintre Mântuitorul nostru Iisus Hristos și femeia samarineancă, la fântâna lui Iacov.
O întâlnire simplă la vedere, dar care schimbă un suflet, schimbă o cetate și rămâne peste veacuri o lecție pentru întreaga omenire.
Mântuitorul merge prin ținutul Samariei și Se oprește obosit lângă fântână. Era la ceasul al șaselea, adică pe la amiază, când soarele ardea puternic. Vine atunci o femeie samarineancă să scoată apă. Și Hristos îi spune aceste cuvinte uimitoare:
— „Dă-Mi să beau!”
La prima vedere pare o simplă cerere de apă.
Dar în realitate Dumnezeu cere sufletul omului.
Hristos nu avea nevoie doar de apă. El, Care a făcut izvoarele și mările, cere de la femeie deschiderea inimii ei.
Așa face Dumnezeu și cu noi. Nu intră cu forța în viața omului. Nu zdrobește libertatea nimănui. Ci bate smerit la ușa inimii.
De multe ori și noi suntem asemenea samarinencei. Venim la „fântânile” lumii acesteia: după bani, după liniște, după iubire omenească, după bucurii trecătoare. Și totuși sufletul rămâne însetat.
De aceea îi spune Hristos:
„Cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarăși. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac.”
Ce este această apă vie?
Este harul lui Dumnezeu.
Este adevărul.
Este pacea sufletului.
Este viața în Hristos.
Omul poate avea averi, case, faimă, distracții, dar dacă nu-L are pe Dumnezeu în inimă, rămâne gol pe dinăuntru.
De aceea vedem atâția oameni neliniștiți, obosiți sufletește, apăsați, deși au de toate.
Samarineanca însă începe încet să înțeleagă că înaintea ei nu stă un om obișnuit.
Iar Hristos îi descoperă viața ei întreagă: „cinci bărbați ai avut…”
Nu ca să o umilească.
Nu ca să o osândească.
Ci ca să îi arate că Dumnezeu îi cunoaște durerea, căderea, rănile și singurătatea.
Aici este marea diferență dintre Dumnezeu și oameni.
Oamenii adesea judecă și condamnă.
Hristos vede păcatul, dar caută salvarea omului.
Femeia aceasta, care fusese disprețuită de mulți, devine apoi vestitoare a lui Hristos. Lasă găleata la fântână și aleargă în cetate spunând:
„Veniți să vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut!”
Ce înseamnă că și-a lăsat găleata?
Sfinții Părinți spun că găleata simbolizează grija lumească, viața veche, păcatul și preocupările care țineau sufletul legat de pământ.
Când omul Îl întâlnește cu adevărat pe Hristos, începe să lase în urmă ceea ce îl ținea rob.
Fraților,
Fiecare dintre noi are o „fântână” la care vine mereu:
- poate patima,
- poate mândria,
- poate iubirea de bani,
- poate răutatea,
- poate neiertarea,
- poate nepăsarea față de suflet.
Și Hristos ne așteaptă acolo unde suntem.
Nu după ce devenim perfecți.
Nu după ce ne curățim singuri.
Ci chiar în starea noastră de neputință.
De aceea această Evanghelie este Evanghelia speranței.
Nimeni nu este pierdut cât timp mai poate vorbi cu Dumnezeu.
Un alt lucru important este că femeia samarineancă devine misionară. Nu era învățată de rabini, nu era conducătoare, nu avea carte multă, dar avea inimă aprinsă de întâlnirea cu Hristos.
Cel care L-a întâlnit cu adevărat pe Dumnezeu nu mai poate ține doar pentru sine această bucurie.
Și noi ar trebui să ne întrebăm:
Când am vorbit ultima dată altora despre Dumnezeu?
Când am adus pe cineva la biserică?
Când am încurajat un om căzut?
Când am fost lumină pentru cineva?
Astăzi lumea este plină de sete sufletească.
Sete de adevăr.
Sete de iubire.
Sete de sens.
Iar omul modern încearcă să-și stingă această sete în multe feluri:
în tehnologie, în plăceri, în agitație continuă, în lucruri materiale.
Dar sufletul nu se hrănește decât cu Dumnezeu.
De aceea Biserica rămâne fântâna din care curge apa cea vie:
- prin Sfânta Liturghie,
- prin Spovedanie,
- prin rugăciune,
- prin împărtășire,
- prin iubire și milostenie.
Iubiți credincioși,
La final, samarinencei nu i se mai spune doar „femeia aceea”, ci ea devine Sfânta Fotini, muceniță și propovăduitoare a lui Hristos.
Dintr-un suflet rănit, Dumnezeu face un vas ales.
Aceasta este puterea lui Hristos:
nu doar să ierte omul, ci să-l transforme.
Să-L rugăm și noi pe Domnul:
să ne dea și nouă apa cea vie,
să ne lumineze sufletul,
să ne vindece rănile ascunse,
și să ne facă izvoare de credință și iubire pentru cei din jur.
Amin.
About the Author
