A Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic
Evanghelia zilei: Luca 8, 5-15 – Pilda semănătorului Apostolul zilei: Galateni 2, 16-20 Apostolul Sfinților Părinți: Tit 3, 8-15 Evanghelia Sfinților Părinți: Ioan 17, 1-13 – Rugăciunea lui Iisus Glasul al II-lea, voscr. 8
Tema centrală: „Ce fel de pământ este inima mea?”
1. Introducere – Dumnezeu seamănă, dar omul hotărăște dacă primește sămânța
- Iubiți credincioși, în fiecare Sfântă Liturghie, Dumnezeu seamănă în inimile noastre cuvântul Său.
- Îl auzim în Sfânta Evanghelie, îl ascultăm în predică, îl întâlnim în rugăciune și îl vedem lucrând în viețile oamenilor credincioși.
- Dar se întâmplă uneori ceva dureros: ieșim din biserică și, după câteva minute, uităm aproape tot ce am auzit.
- Ne emoționăm la o predică, dar nu ne schimbăm viața. Ne rugăm când suntem în necaz, dar uităm de Dumnezeu când ne merge bine. Îi cerem Domnului să ne ierte, dar noi nu vrem să iertăm pe aproapele nostru.
Întrebarea Evangheliei de astăzi nu este dacă Dumnezeu ne vorbește, ci dacă noi Îl mai ascultăm cu adevărat.
Pilda semănătorului ne pune înainte patru feluri de pământ, patru feluri de inimi și, poate, patru stări prin care trecem chiar noi, de-a lungul vieții.
2. Prima sămânță – Cuvântul care cade lângă drum
„Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa…” (Luca 8, 5).
- Semănătorul este Însuși Dumnezeu, iar sămânța este cuvântul Lui.
- Pământul de lângă drum este inima omului care aude, dar nu primește cu adevărat.
- Cuvântul intră pe o ureche și iese pe cealaltă. Omul vine la biserică, dar gândurile lui sunt în altă parte: la bani, la griji, la certuri, la problemele casei.
De exemplu:
Un om vine duminică la biserică și ascultă Evanghelia despre iertare. Aude că trebuie să-și iubească vrăjmașii și să se roage pentru cei care îi fac rău. Dar, când ajunge acasă, își amintește de vecinul cu care este certat și începe din nou să-l vorbească de rău.
A auzit cuvântul, dar nu l-a lăsat să-i schimbe inima.
- Sfântul Apostol Pavel ne spune că omul nu se îndreptățește prin faptele Legii, ci prin credința în Iisus Hristos (Galateni 2, 16).
- Credința adevărată nu înseamnă numai să știm despre Dumnezeu, ci să ne încredințăm Lui viața.
- Nu este suficient să purtăm crucea la gât, dacă nu vrem să purtăm cu răbdare și crucea aproapelui nostru.
Întrebare pentru credincioși: Câte cuvinte sfinte am auzit de-a lungul vieții și câte dintre ele au devenit fapte?
3. A doua sămânță – Pământul pietros, inima fără rădăcini
„Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină…” (Luca 8, 13).
Aceasta este o categorie foarte apropiată de noi.
- Omul se bucură când aude o predică frumoasă.
- Se hotărăște să se schimbe, să se roage mai mult, să nu mai judece, să se împace cu familia.
- Dar vine prima încercare, primul necaz, prima nedreptate și hotărârea lui se destramă.
Cât de ușor Îl iubim pe Dumnezeu când toate ne merg bine! Dar ce se întâmplă când vine boala, când pierdem pe cineva drag, când suntem nedreptățiți sau când rugăciunea noastră pare că nu primește răspuns?
Atunci se vede dacă avem rădăcini.
- Rădăcinile credinței se întăresc prin rugăciune, spovedanie, împărtășire, post și fapte bune.
- Nu ne putem întări sufletește numai ascultând ocazional cuvinte frumoase.
- Așa cum un pom nu poate trăi fără rădăcini, nici sufletul nu poate rezista furtunilor vieții fără legătura vie cu Hristos.
Sfântul Apostol Pavel mărturisește: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).
Aceasta este credința cu rădăcini: nu doar să-L chemăm pe Hristos când avem nevoie, ci să-I facem loc în fiecare zi a vieții noastre.
De reținut: Credința nu se măsoară numai prin lacrimile vărsate în biserică, ci și prin statornicia cu care Îl urmăm pe Dumnezeu după ce ieșim din biserică.
4. A treia sămânță – Pământul plin de spini
„Iar cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc” (Luca 8, 14).
Poate că aceasta este una dintre cele mai mari primejdii ale omului de astăzi.
Nu întotdeauna ne îndepărtăm de Dumnezeu printr-un păcat mare și vădit. Uneori ne îndepărtăm încet, prin lucruri care par obișnuite.
- Avem grijă de casă, dar nu mai avem timp pentru rugăciune.
- Ne preocupă sănătatea trupului, dar uităm de sănătatea sufletului.
- Ne dorim să le oferim copiilor tot ce este mai bun, dar uneori uităm să-i învățăm să se roage.
- Avem timp să vorbim ore întregi despre problemele altora, dar nu găsim câteva minute să ne cercetăm propria conștiință.
- Ne supărăm dacă pierdem bani, dar nu ne mai doare când pierdem pacea sufletească.
Grijile nu sunt, în sine, păcate. Dumnezeu știe că avem familii, copii, muncă, responsabilități și necazuri. Problema apare atunci când grijile ocupă tot sufletul, iar pentru Dumnezeu nu mai rămâne loc.
!!!!!!–-Fraților, nu trebuie să-L alungăm pe Dumnezeu din viața noastră ca să ne pierdem sufletul. Este suficient să-L tot amânăm!
„Mă voi ruga mâine. Mă voi spovedi când voi avea timp. Mă voi împăca atunci când va face el primul pas. Voi merge la biserică atunci când se vor termina grijile.”
Dar grijile nu se termină niciodată. Dacă așteptăm să se liniștească toată viața ca să ne apropiem de Dumnezeu, riscăm să treacă viața fără să ne apropiem cu adevărat de El.
- Spinii trebuie smulși cât sunt mici.
- O supărare trebuie stinsă înainte să devină ură.
- O patimă trebuie combătută înainte să devină stăpână.
- O rugăciune trebuie începută astăzi, nu într-un viitor nesigur.
5. A patra sămânță – Pământul cel bun
„Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare” (Luca 8, 15).
Iată ce ne cere Hristos: să auzim, să păstrăm și să rodim.
Observați că Evanghelia spune „întru răbdare”. Nu spune că omul cu inimă bună nu mai are necazuri, că nu mai greșește sau că nu mai este ispitit.
Pământul cel bun nu este inima unui om fără slăbiciuni, ci inima unui om care se luptă să nu rămână în slăbiciunile sale.
- Cade, dar se ridică prin pocăință.
- Greșește, dar își recunoaște greșeala.
- Este rănit, dar se străduiește să ierte.
- Are necazuri, dar nu-și pierde nădejdea în Dumnezeu.
- Nu vede întotdeauna rostul încercărilor, dar continuă să se roage.
Rodul credinței se vede în lucruri concrete: o vorbă bună spusă celui întristat, o pâine oferită celui flămând, o vizită făcută unui bolnav, o împăcare în familie, o rugăciune pentru cineva care ne-a supărat.
Sfântul Apostol Pavel ne arată măsura cea mai înaltă a acestei vieți: „Hristos trăiește în mine”.
Când Hristos trăiește în noi, casa noastră trebuie să simtă ceva din prezența Lui. Copiii noștri trebuie să vadă ceva din blândețea Lui. Aproapele nostru trebuie să întâlnească ceva din bunătatea Lui.
Nu putem spune că avem credință vie dacă aceasta nu schimbă nimic în felul în care îi tratăm pe ceilalți.
6. Legătura cu Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic
În această duminică îi cinstim și pe Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, ținut la Niceea în anul 787, care au mărturisit dreapta credință privind cinstirea sfintelor icoane.
De ce ne sunt ei atât de importanți într-o duminică în care auzim Pilda semănătorului?
Pentru că dreapta credință nu este o simplă teorie, ci adevărul despre Dumnezeu care trebuie să pătrundă în viața omului.
Sfinții Părinți au apărat învățătura că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat. Dacă Dumnezeu a luat trup omenesc, atunci chipul Său poate fi zugrăvit în icoană. Noi nu ne închinăm lemnului și culorilor ca unor dumnezei, ci cinstim persoana reprezentată în icoană, iar închinarea dumnezeiască se cuvine numai lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Damaschin, mare apărător al sfintelor icoane, a subliniat adevărul Întrupării: Dumnezeu nevăzut S-a făcut văzut în trupul omenesc al lui Hristos.
Icoana nu este doar un obiect frumos din biserică. Ea ne cheamă la întâlnirea cu Hristos și la asemănarea cu El.
Dar aici se află și o întrebare pentru fiecare dintre noi: dacă avem icoane în casele noastre, se vede oare și chipul lui Hristos în felul în care trăim?
Putem avea icoana Mântuitorului pe perete, dar să nu-I împlinim poruncile. Putem aprinde candela înaintea icoanei, dar să lăsăm nestinsă ura din inima noastră.
Să cinstim sfintele icoane și prin felul în care ne străduim să urmăm viața sfinților reprezentați în ele.
Sfinții Părinți ne-au păstrat dreapta credință; datoria noastră este să o păstrăm vie, prin rugăciune, pocăință și iubire.
7. Legătura cu rugăciunea Domnului Iisus – „Părinte, a venit ceasul!”
Evanghelia rânduită pentru pomenirea Sfinților Părinți ne pune înainte rugăciunea arhierească a Mântuitorului, din capitolul 17 al Evangheliei după Ioan.
Înainte de Patima Sa, Hristos Se roagă Tatălui pentru ucenici. Știe că urmează suferința, Crucea și moartea, dar nu Se gândește numai la Sine. Se roagă pentru cei pe care îi iubește și pe care îi lasă în lume.
Ce minunat este acest lucru!
În ceasul cel mai greu, Hristos nu încetează să iubească. Nu Se închide în propria suferință, ci Își poartă ucenicii în rugăciune.
Iar noi, când trecem prin necazuri, ce facem?
Ne rugăm numai pentru noi sau ne rugăm și pentru cei din casa noastră? Ne rugăm pentru copiii noștri, pentru părinții noștri, pentru cei bolnavi, pentru cei rătăciți, pentru cei care ne-au făcut rău?
Domnul Se roagă ca ucenicii Săi să fie păziți și să rămână uniți. Această rugăciune ne amintește că viața creștină nu este numai o relație individuală cu Dumnezeu, ci și o chemare la comuniune.
- Să ne rugăm unii pentru alții.
- Să nu ne bucurăm de căderea nimănui.
- Să nu dezbinăm familii și comunități prin vorbe rele.
- Să păstrăm unitatea credinței și dragostea frățească.
Adevărata credință se păstrează nu numai prin cuvinte corecte despre Dumnezeu, ci și printr-o viață care mărturisește iubirea Lui.
8. Apostolul către Tit – Credința trebuie să rodească în fapte bune
Apostolul rânduit pentru Sfinții Părinți, din Epistola către Tit (3, 8-15), ne îndeamnă să stăruim în faptele bune, care sunt folositoare oamenilor.
Această lectură completează în chip minunat Pilda semănătorului.
Dumnezeu nu ne cere doar să primim sămânța, ci să o lăsăm să rodească. Nu ne cere doar să păstrăm adevărul credinței în mintea noastră, ci să-l arătăm prin viața noastră.
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre evitarea disputelor fără folos și despre grija pentru nevoile oamenilor.
Cât de actual este acest cuvânt!
Uneori ne consumăm energia în certuri, în judecăți și în discuții care nu zidesc pe nimeni. Vrem să demonstrăm că avem dreptate, dar uităm să fim buni. Vrem să câștigăm o dispută, dar pierdem pacea sufletului.
Mai bine o faptă bună făcută în tăcere decât o mie de cuvinte rostite fără iubire.
Dacă vrem să cinstim cu adevărat pe Sfinții Părinți, să apărăm dreapta credință și să facem binele pe care ni-l pune Dumnezeu înainte.
Să ajutăm un bătrân singur, să cercetăm un bolnav, să mângâiem un om îndurerat, să sprijinim o familie aflată în nevoie. Astfel, sămânța Evangheliei va aduce rod în comunitatea noastră.
9.În încheiere – Să nu-L lăsăm pe Dumnezeu să semene în zadar
Iubiți credincioși,
Astăzi, Hristos nu ne întreabă cât de multe predici am ascultat, câte icoane avem în casă sau cât de bine cunoaștem învățătura Bisericii.
Ne întreabă, prin Evanghelia Sa: ce s-a întâmplat cu sămânța pe care am primit-o?
A căzut lângă drum și am uitat-o?
A căzut pe piatră și s-a uscat la prima încercare?
A căzut între spini și a fost înăbușită de grijile, patimile și preocupările noastre?
Sau a găsit un pământ bun, în care să crească și să aducă rod?
Să ne cercetăm fiecare inima. Nu pe a vecinului, nu pe a soțului sau a soției, nu pe a celui cu care suntem certați. Pe a noastră!
Poate că în inima noastră există câte ceva din toate cele trei pământuri neroditoare. Poate că avem și drum bătătorit, și piatră, și spini. Dar să nu deznădăjduim! Pământul se poate lucra, pietrele se pot îndepărta, spinii se pot smulge.
Prin pocăință, prin rugăciune și prin harul lui Dumnezeu, inima noastră se poate schimba.
Să-I cerem Domnului să ne facă oameni ai credinței statornice, să ne lumineze mintea prin dreapta credință păstrată de Sfinții Părinți și să ne ajute să transformăm cuvântul auzit în faptă bună.
Iar când vom sta înaintea Lui, să nu ne fie rușine de sămânța pe care ne-a încredințat-o, ci să putem spune că, în ciuda slăbiciunilor noastre, ne-am străduit să o păstrăm și să o facem roditoare.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Domnului și ale tuturor Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, ca inimile noastre să devină pământ bun, în care cuvântul lui Hristos să rodească în credință, nădejde și dragoste.
Amin!
