Iubiți credincioși,
Duminica a VII-a după Rusalii este așezată de Biserică într-o minunată legătură cu pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451), cei care au mărturisit și au apărat adevărul de credință că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat, desăvârșit în dumnezeirea Sa și desăvârșit în omenitatea Sa, în două firi neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite.
Nu este deloc întâmplătoare această rânduială liturgică. Evanghelia de astăzi ne vorbește despre doi orbi care Îl urmează pe Mântuitorul și strigă neîncetat:
„Miluiește-ne pe noi, Fiul lui David!” (Matei 9, 27)
Această rugăciune simplă este, într-un anumit sens, începutul Rugăciunii lui Iisus pe care o rostim și noi astăzi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Observați cât de apropiate sunt cele două rugăciuni. Orbii nu cer bogăție, nu cer putere și nici măcar nu cer în mod direct vederea ochilor trupești. Ei cer mila lui Dumnezeu. Pentru că atunci când omul primește mila lui Dumnezeu, primește tot ceea ce îi este de folos pentru mântuire.
În lumea de astăzi există foarte multă informație și foarte puțină luminare sufletească. Vedem multe lucruri, dar înțelegem tot mai puțin sensul lor. Avem ochi sănătoși și suflete bolnave. De aceea, cea mai mare vindecare de care avem nevoie este vindecarea ochilor inimii.
Cei doi orbi aveau o credință atât de mare încât Îl recunosc pe Hristos fără să-L fi văzut vreodată. Ei Îl numesc „Fiul lui David”, adică Îl mărturisesc drept Mesia cel făgăduit. Nu-L văd cu ochii trupului, dar Îl văd cu ochii credinței.
De multe ori, noi suntem exact invers. Îl vedem pe Hristos pictat în icoane, Îi auzim Evanghelia în fiecare duminică și totuși trăim ca și cum El nu ar fi prezent în viața noastră.
Mântuitorul îi întreabă:
„Credeți că pot să fac Eu aceasta?”
Iar ei răspund simplu:
„Da, Doamne!”
Acesta este marele examen al credinței fiecărui creștin. Nu cât de multe știm despre Dumnezeu, ci dacă avem încredere deplină în puterea și iubirea Lui.
În această duminică îi pomenim și pe Sfinții Părinți ai Sinodului al IV-lea Ecumenic. Ei au apărat credința cea adevărată într-o vreme în care mulți încercau să-L prezinte pe Hristos altfel decât este El în realitate.
De ce este atât de important acest adevăr dogmatic? Pentru că dacă Hristos nu este Dumnezeu adevărat, atunci nu ne poate mântui. Dacă nu este om adevărat, atunci nu poate vindeca și îndumnezei firea noastră omenească.
Sfântul Atanasie cel Mare spunea un adevăr fundamental al credinței ortodoxe: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă dumnezeu după har.”
Numai Dumnezeu putea să deschidă ochii orbilor. Numai Dumnezeu putea să izgonească demonii. Numai Dumnezeu putea să biruiască moartea. Iar faptul că Hristos plânge, Se ostenește, Se roagă și suferă pe Cruce ne arată că El este și om adevărat, asemenea nouă în toate, afară de păcat.
Sfinții Părinți de la Calcedon nu au apărat o simplă formulă teologică, ci au apărat însăși mântuirea noastră.
Dacă privim cu atenție, Evanghelia de astăzi este o mărturisire vie a învățăturii lor. Orbii strigă către Dumnezeu întrupat, către Cel care poate vindeca sufletul și trupul.
Mai există însă o învățătură foarte profundă în această Evanghelie. Cei doi orbi nu renunță. Îl urmează pe Hristos și strigă neîncetat după mila Sa. Aici găsim una dintre cele mai frumoase imagini ale Rugăciunii lui Iisus.
Sfinții Părinți ai pustiei ne învață că rugăciunea trebuie să devină respirația sufletului nostru. Nu doar în biserică și nu doar dimineața sau seara, ci pretutindeni.
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Această rugăciune cuprinde întreaga noastră credință.
Când spunem „Doamne”, mărturisim dumnezeirea lui Hristos.
Când spunem „Iisuse”, mărturisim întruparea Sa și faptul că a venit în lume pentru mântuirea noastră.
Când spunem „Hristoase”, mărturisim că El este Unsul lui Dumnezeu, Mesia cel făgăduit.
Când spunem „Fiul lui Dumnezeu”, mărturisim credința ortodoxă apărată de Sfinții Părinți ai Sinoadelor Ecumenice.
Iar când spunem „miluiește-mă pe mine, păcătosul”, recunoaștem cine suntem noi înaintea lui Dumnezeu și că avem nevoie în fiecare clipă de mila Sa.
Observați cât de frumos se întâlnesc Evanghelia acestei duminici, Sinodul de la Calcedon și Rugăciunea lui Iisus. Toate ne conduc către aceeași realitate: adevărata vedere este credința în Iisus Hristos și unirea noastră cu El prin rugăciune.
Din nefericire, lumea de astăzi suferă de o altă formă de orbire. Omul modern vede cu sateliți și telescoape până la marginile universului, dar nu mai vede propriul suflet. Cunoaște tot mai multe despre materie și tot mai puțin despre Dumnezeu.
Cea mai mare tragedie nu este să fii orb cu ochii trupului, ci să fii orb față de Dumnezeu.
De aceea, fiecare dintre noi ar trebui să transforme strigătul celor doi orbi într-o rugăciune de fiecare zi. Când ne trezim dimineața, când mergem pe drum, când avem necazuri sau bucurii, să spunem în inimă:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Această rugăciune ne păzește mintea, ne aduce pace în suflet și ne ajută să vedem lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră.
În încheiere, Evanghelia de astăzi ne lasă trei mari învățături:
- Credința adevărată în Persoana Domnului Iisus Hristos, Dumnezeu și om desăvârșit, așa cum au mărturisit Sfinții Părinți de la Sinodul al IV-lea Ecumenic.
- Stăruința în rugăciune și încrederea deplină în mila lui Dumnezeu.
- Practicarea Rugăciunii lui Iisus, care luminează ochii sufletului și ne apropie de Hristos.
Să-I cerem și noi Domnului, asemenea celor doi orbi: „Miluiește-ne pe noi!” Și să nu uităm că adevărata lumină nu este aceea pe care o văd ochii trupului, ci aceea pe care Dumnezeu o aprinde în inimile celor care cred, se roagă și Îl iubesc pe Hristos.
Amin.
