Iubiți credincioși,
Evanghelia acestei duminici ne vorbește despre întâlnirea Mântuitorului Iisus Hristos cu doi oameni demonizați din ținutul Gadarei. La prima vedere, este o Evanghelie care ne impresionează prin caracterul ei dramatic: doi oameni care trăiesc printre morminte, în afara comunității, stăpâniți de puterile întunericului și lipsiți de orice liniște sufletească. Însă, dacă privim mai atent, vom descoperi că această Evanghelie vorbește, de fapt, despre fiecare dintre noi și despre lupta pe care o purtăm zilnic între bine și rău.
Mântuitorul nu ajunge întâmplător în ținutul Gadarei. El trece marea pentru a salva două suflete. Acest amănunt ne arată cât de mult prețuiește Dumnezeu omul. Pentru Hristos, niciun om nu este neînsemnat și nimeni nu este abandonat, oricât de departe ar fi ajuns de Dumnezeu.
Cei doi demonizați trăiau printre morminte. Mormântul este simbolul morții, iar viața lor era o imagine a morții sufletești. Diavolul îi izolase de ceilalți oameni, le răpise pacea și libertatea. Acesta este întotdeauna scopul celui rău: să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu și de semeni, să-l facă să trăiască în întuneric și singurătate.
Și astăzi există mulți oameni care trăiesc, duhovnicește vorbind, printre morminte. Nu neapărat în cimitire, ci în mormintele propriilor patimi, ale propriilor suferințe și ale propriilor păcate. Unii sunt robiți de mândrie, alții de iubirea de bani, de invidie, de mânie sau de diferite dependențe. Alții sunt robiți de tristețe, de deznădejde sau de lipsa sensului vieții.
Observăm însă ceva extraordinar în această Evanghelie: demonii Îl recunosc pe Hristos și se cutremură înaintea Lui. Ei știu cine este Dumnezeu și cunosc puterea Sa. În schimb, oamenii din Gadara, deși văd minunea săvârșită înaintea lor, nu-L primesc pe Hristos.
Aici se află una dintre cele mai importante învățături ale acestei duminici. Nu este suficient să știm că Dumnezeu există. Mulți spun astăzi: „Cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică”, „Mă rog în felul meu”, „Nu am nevoie de Spovedanie și de Împărtășanie”. Credința adevărată nu înseamnă doar să recunoști existența lui Dumnezeu, ci să trăiești împreună cu El.
Dumnezeu nu dorește să fie o simplă idee în mintea noastră, ci o prezență vie în sufletul nostru.
După vindecarea celor doi demonizați, locuitorii cetății vin și văd minunea. Ce ar fi fost firesc să facă? Să-I mulțumească lui Dumnezeu, să-L primească pe Mântuitorul cu bucurie și să-L roage să rămână în mijlocul lor. Dar ei fac exact contrariul: Îl roagă să plece.
De ce? Pentru că pierduseră turma de porci și au considerat că paguba materială este mai importantă decât vindecarea a două suflete omenești.
Nu judecăm prea aspru pe oamenii din Gadara, pentru că și noi facem adesea același lucru. Îl rugăm și noi pe Hristos să plece din viața noastră atunci când nu mai avem timp pentru rugăciune, când ne preocupăm exclusiv de cele materiale și când ne organizăm viața astfel încât Dumnezeu să ocupe ultimul loc.
Câte ore petrecem zilnic în fața telefonului, a televizorului sau pe internet și câte minute îi oferim lui Dumnezeu? Cât timp dedicăm rugăciunii în familie? Cât de des ne apropiem de Sfânta Spovedanie și de Sfânta Împărtășanie? Dacă am analiza sincer viața noastră, poate că am descoperi că uneori îi spunem și noi lui Hristos: „Doamne, vino, dar să nu-mi schimbi prea mult viața! Vino, dar să nu-mi ceri să renunț la păcatele mele!”
Mântuitorul ne învață astăzi că sufletul omului valorează mai mult decât toate bogățiile acestei lumi. Pentru Dumnezeu, două suflete au fost mai importante decât o întreagă turmă de porci. Dacă Dumnezeu prețuiește atât de mult sufletul omenesc, atunci și noi trebuie să-l prețuim.
Trăim într-o societate care pune accent aproape exclusiv pe ceea ce este exterior: bani, funcții, succes și imagine. Investim în case, mașini și vacanțe, ceea ce nu este rău în sine, însă uneori uităm să investim în ceea ce este veșnic: sufletul nostru și sufletele copiilor noștri.
Ne îngrijim să le oferim copiilor o educație bună, îi trimitem la școli bune și le cumpărăm tot ceea ce au nevoie. Dar îi învățăm să se roage? Îi aducem la Sfânta Liturghie? Le vorbim despre Dumnezeu și despre sfinți? Îi învățăm că adevărata bogăție este credința și dragostea față de aproapele?
Duminica aceasta ne transmite și un mesaj de mare speranță. Nimeni nu este prea departe de Dumnezeu pentru a nu putea fi mântuit. Dacă Hristos i-a vindecat pe cei doi demonizați, atunci poate vindeca și rănile sufletelor noastre.
Poate că cineva poartă de ani întregi povara unui păcat nespovedit. Poate altcineva trăiește în deznădejde sau într-o mare suferință sufletească. Evanghelia ne spune limpede că Hristos poate schimba viața oricărui om care Îi deschide inima.
Nu există păcat mai mare decât iubirea lui Dumnezeu și nu există întuneric pe care lumina lui Hristos să nu-l poată risipi.
Să nu uităm că adevărata libertate nu înseamnă să facem orice dorim, ci să fim liberi față de păcat și să putem face voia lui Dumnezeu. Omul care trăiește în comuniune cu Dumnezeu este cu adevărat liber și cu adevărat fericit.
În încheiere, să ne întrebăm fiecare: ce alegem să păstrăm în viața noastră? Pe Hristos sau lucrurile trecătoare ale acestei lumi? Locuitorii Gadarei au ales bunurile materiale și L-au pierdut pe Dumnezeu. Cei doi demonizați L-au întâlnit pe Hristos și și-au regăsit pacea, libertatea și demnitatea de oameni.
Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să nu-L alungăm niciodată din inimile noastre, ci să-I deschidem larg ușa sufletului, pentru ca El să ne lumineze viața și să ne învrednicească de bucuria Împărăției Sale.
Amin.
