Iubiți credincioși,
Evanghelia acestei duminici ne pune înainte una dintre cele mai frumoase și mai profunde minuni săvârșite de Mântuitorul Hristos: vindecarea slăbănogului din Capernaum. Este o Evanghelie care ne vorbește despre credință, despre puterea rugăciunii făcute pentru aproapele nostru și despre iertarea păcatelor, care este cea mai mare vindecare pe care omul o poate primi.
Un om paralizat este adus înaintea Domnului de către cei care îl iubeau. Sfântul Evanghelist Matei nu ne spune multe amănunte, însă ceilalți evangheliști ne spun că prietenii lui au desfăcut chiar și acoperișul casei pentru a-l coborî înaintea lui Iisus, pentru că mulțimea era atât de mare încât nu puteau ajunge la El.
Primul lucru pe care îl observăm este că slăbănogul nu vine singur. El este purtat de alții. Cât de frumos este acest lucru! În viață sunt momente când și noi devenim slăbănogi sufletește sau trupește și avem nevoie să ne poarte cineva prin rugăciune, prin dragoste și prin grija sa.
De multe ori spunem: „Fiecare să se descurce singur!” Dar Evanghelia ne arată contrariul. Dumnezeu a rânduit să ne mântuim împreună. Nimeni nu poate spune că nu are nevoie de aproapele său. În familie, în Biserică, într-o comunitate, purtăm unii poverile altora.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos.” Aceasta este adevărata dragoste creștină.
Însă ceea ce ne surprinde în această Evanghelie este răspunsul Domnului. Noi ne-am fi așteptat ca Mântuitorul să spună imediat: „Ridică-te și umblă!” Dar Hristos spune mai întâi:
„Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”
De ce? Pentru că Dumnezeu vede mai adânc decât noi. Noi vedem boala trupului, Dumnezeu vede boala sufletului. Noi ne rugăm adesea pentru sănătate, pentru bani, pentru reușite, însă Dumnezeu știe că cea mai mare nevoie a omului este vindecarea sufletului său.
Trăim într-o lume care se preocupă foarte mult de sănătatea trupească. Facem analize, luăm medicamente, mergem la specialiști și este foarte bine că facem toate acestea. Dar câtă grijă avem pentru suflet?
Când ne-am spovedit ultima dată? Când am plâns pentru păcatele noastre? Când am cerut cu adevărat lui Dumnezeu să ne vindece de mândrie, de răutate, de invidie, de judecarea aproapelui, de nepăsare sau de lipsa rugăciunii?
Există oameni perfect sănătoși trupește, dar profund bolnavi sufletește. Și există oameni greu încercați de boală, care au suflete atât de luminoase încât răspândesc pace și bucurie în jurul lor.
Mântuitorul ne învață astăzi că sănătatea sufletului este mai importantă decât sănătatea trupului. Trupul este trecător, însă sufletul este veșnic.
Mai există un aspect foarte important al acestei Evanghelii. Sfântul Evanghelist spune că Iisus „văzând credința lor” l-a vindecat pe slăbănog. Nu spune doar credința lui, ci credința tuturor celor care îl aduseseră înaintea Domnului.
Aceasta ne arată puterea rugăciunii făcute pentru ceilalți. O mamă care se roagă pentru copilul ei, un soț pentru soția sa, un bunic pentru nepoți, un prieten pentru prietenul său – toate aceste rugăciuni au mare putere înaintea lui Dumnezeu.
Poate că cineva drag nouă nu mai vine la biserică. Poate că este bolnav sau împovărat de păcate. Să nu încetăm să-l purtăm în rugăciune. Poate că el nu mai are puterea să vină singur înaintea lui Dumnezeu, însă credința noastră îl poate apropia de harul dumnezeiesc.
În același timp, Evanghelia ne vorbește și despre îndrăzneala credinței. Prietenii slăbănogului nu s-au oprit în fața mulțimii, nu au spus că este imposibil să ajungă la Iisus. Ei au găsit o cale.
Și noi renunțăm uneori prea ușor. Ne rugăm două zile și spunem că Dumnezeu nu ne-a ascultat. Venim de câteva ori la biserică și credem că este suficient. Însă credința adevărată este stăruitoare și răbdătoare.
La sfârșitul minunii, Mântuitorul îi spune slăbănogului:
„Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta.”
Patul pe care fusese purtat devine acum mărturia vindecării sale. Dumnezeu nu îi șterge trecutul, ci îl transformă într-o mărturie a iubirii Sale.
La fel se întâmplă și cu noi. Păcatele și încercările prin care am trecut pot deveni lecții de smerenie și mărturii ale milei lui Dumnezeu atunci când ne pocăim sincer.
Iubiți credincioși,
Fiecare dintre noi are o slăbănogire a sufletului. Unii sunt slăbănogiți de mândrie, alții de griji, de patimi, de lipsa iertării sau de nepăsare față de cele sfinte. Hristos ne așteaptă și astăzi să venim înaintea Lui.
Să nu uităm că în fiecare Sfântă Taină a Spovedaniei auzim aceleași cuvinte pe care le-a rostit odinioară slăbănogului:
„Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”
Aceste cuvinte sunt începutul adevăratei vindecări.
Să avem credința prietenilor slăbănogului, smerenia celui bolnav și nădejdea că nici o neputință omenească nu este mai mare decât iubirea lui Dumnezeu.
Amin.
